Caut mereu în imagini, și de curând în cuvinte, bucăți din ceva ce am uitat în mare
parte. Două drumuri în urma mea, unul sub picioare ‒ bătătorit și altul
levitând, nu le vede nimeni, doar eu știu de ele. Al treilea, ca un șarpe al
cărui cap nu îl zăresc, este într-o perpetuă mișcare, uneori mai aproape
de pământ, alteori de cer, și căruia nu-i aud sâsâitul decât în gândul meu.
Este singurul vizibil doar atunci când vreau eu. Noduri mari, greoaie stau
tolănite în urmă. M-am învrednicit să le descâlcesc, se pare că nu am
reușit, ci dimpotrivă pe unele le-am încurcat și mai mult. Despre primele
două știu doar că sunt paralele și de diferite esențe, iar cel de al treilea
presupun că împrumută din ele substanțe și devine materie modelată de
mâinile mele, alteori îl exprim în cuvinte înșiruite ce prin scrisul de mână
seamănă pe alocuri cu șarpele, ajuns la o jumătate de veac.
Nu poate încă să mă privească în ochi, dar o va face cândva și atunci îmi
va înfige colții veninoși în beregată, nu înainte de a-mi susura în urechi
despre o lume uitată de zei.
